Iubiți credincioși și credincioase,
Domnul nostru Iisus Hristos, cum ne arată Sfântul Evanghelist, se afla în drum spre Ierihon. Deodată Mântuitorul și ucenicii Lui au auzit un strigăt de disperare al unei persoane cuprinsă de mare suferință. Când orbul aude că o mulțime de oameni trece pe cale, el întreabă „ce este aceasta?”. I-au spus că „trece Iisus Nazarineanul”. Îndată ce a aflat Cine trece pe drum, orbul a simțit în sufletul său că unica șansă a vieții sale, adică a vindecării sale, este „Iisus Nazarineanul”. El a înțeles că este vorba despre Iisus Cel Care a vindecat o mulțime de bolnavi, ajutându-i astfel să-și schimbe viața lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat Cine este Iisus, ci îndată a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 38). Însoțitorii Mântuitorului, auzind acel glas, i-au cerut acestui orb să tacă, adică l-au oprit să mai strige. Ei l-au certat probabil considerând că strigă după vreun ajutor material. El însă striga mai tare. De fapt ce dorea orbul şi pentru ce cerea să fie luat în seamă de Domnul? Pentru că nu putea să lase să piardă șansa unică a vindecării sale.
El avea convingerea că numai Domnul Iisus Hristos îi poate dărui lumina ochilor. Credința sa stăruitoare crește în timp ce Vindecătorul său se apropia de el. Pe măsură ce Mântuitorul înainta spre locul unde se afla orbul, bolnavul sporea în rugăciunea sa simplă, dar arzătoare, zicând: „Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 39). Domnul Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu, știa mai înainte de orbul în cauză și de suferința lui. Dumnezeu știe totul despre noi pentru că El ne-a plănuit înainte de a ne naște, din veșnicie, dar așteaptă de la noi să-L rugăm și să-I cerem ajutorul. Așa că Mântuitorul știa de existența orbului și a auzit și glasul rugăciunii lui. Atât de tare a fost glasul orbului, încât Mântuitorul S-a oprit în mijlocul drumului, voind să-l vadă pe cel de la marginea drumului, care-L striga pe El cu glas mare. La porunca Domnului, câțiva oameni au adus pe orb aproape lângă Sine, ca să audă și să înțeleagă toți cei prezenți în jurul Său că orbul nu cere de la El nici bani și nici hrană.
Iubiți frați și surori,
Ce ar fi putut să facă altceva un orb care-și ducea existența din mila oamenilor? Şi noi astăzi dacă întâlnim un om orb, ne gândim la cât de important este darul vederii pentru viaţa noastră. Dacă noi vedem cele din jurul nostru și avem posibilitatea să înțelegem ce se petrece în preajma noastră, să ne bucurăm de frumusețile acestei lumi, iată că orbul din Evanghelia de astăzi era lipsit de această bucurie, considerată normală pentru noi cei care avem darul vederii. Luând aminte la importanța vederii ne putem da seama bine că vederea este darul bucuriei, al fericirii, este darul care într-adevăr ne face să ne simțim oameni între oameni, să fim fii ai lui Dumnezeu făcuți întregi, fără nicio lipsă şi nicio știrbire.
Auzind cuvintele orbului din Evanghelie, ne dăm seama că bolnavul aflase de Mântuitorul Iisus Hristos şi de faptele Sale minunate. De bună seamă că s-a considerat şi el unul dintre cei care ar putea să fie miluiți de Fiul Lui Dumnezeu şi să primească drept răsplată lumina vederii. Mai mult, orbul considera că Dumnezeu, fiind Creatorul cerului şi al pământului, este Singurul Care poate să vindece neputința Lui. Poate că în sufletul său s-a întrebat cum de el, dintre cei mulți pe care i-a creat Dumnezeu, nu are vedere. Prin urmare, oare de ce el n-ar putea să fie întreg, să fie sănătos, pentru că Dumnezeu nu creează diferențe între oameni, nu îi creează pe unii văzători și pe alții orbi. Toate aceste gânduri înmănuncheate au sporit credinţa în sufletul orbului și l-au îndemnat să aibă curaj şi nădejde că Mântuitorul Iisus Hristos, Care este milostiv şi bun, îl va vindeca negreșit și pe el. Nici nu putea să fie altfel, pentru că Dumnezeu Care ne-a creat şi a dat lumină ochilor noştri, are milă de întreaga creaţie, Se îndreaptă cu milostivire spre fiecare în parte şi este în noi permanent, pentru că El este viaţa noastră. În Faptele Apostolilor, Sfântul Evanghelist Luca ţine să precizeze acest lucru când zice că: „în Dumnezeu trăim şi ne mișcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeții voștri: căci ai Lui neam şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28). Fără îndoială, viaţa noastră, dacă e luată separat de Dumnezeu, este ceva nedefinit, abstract. Nu există viaţă nici de cumpărat, nici de agonisit de undeva. Viaţa e un dar de la Dumnezeu, Însuși Dumnezeu fiind viața noastră. Viața este însăşi suflul lui Dumnezeu în existența noastră. Şi odată ce Dumnezeu ni se împărtășește, El rămâne în noi și noi în El. Când Dumnezeu vorbeşte, când suflă spre cineva, cuvintele Sale rămân puternic înrădăcinate în acela devenind însăşi viaţa lui. În felul acesta vorbim de viaţa lui Dumnezeu din interiorul nostru, din sufletul nostru.
La fel se poate spune și despre vederea noastră. Noi ştim că ochiul are tot ce-i trebuie pentru a vedea ce este în jurul omului. Şi cu toate acestea sunt şi mulți ochi care nu văd. Unii ochi sunt bolnavi, alţi oameni nu pot vedea încă de la naștere. Tot ce le lipsește celor orbi este darul vederii, care nu este acelaşi cu ochiul în sine ca organ de vedere al omului. Și pentru că ochiul nu este vedere și nici vederea nu este ochi înseamnă că Dumnezeu dăruiește acest dar al vederii omului, iar omul vede tot ceea ce este împrejurul său, pentru că Dumnezeu vrea ca omul să poată vedea frumuseţea creaţiei. Deci, Dumnezeu dă omului nu numai darul vederii, ci și lumină ochilor ca să vadă. În virtutea acestui dar, noi vedem în jurul nostru persoanele pe care Dumnezeu le-a creat, vedem frumuseţea cerului care dă inimii noastre o bucurie negrăită și o fericire neașteptată. Sufletul omului văzător este fără grijă, fără durere şi întristare. Înțelegem de aici de ce orbul din Evanghelia de astăzi striga cu putere: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Dorința lui de a vedea era atât de mare încât n-a ținut seama de opreliștea ucenicilor Mântuitorului. Pentru că el continua să strige şi mai tare, Mântuitorul S-a oprit lângă el şi l-a întrebat ce dorește. „Doamne, să văd!” (Luca 18, 41), a zis orbul. Ce s-a întâmplat cu orbul? A cerut el vreodată vedere la ceilalţi oameni? Fără îndoială că nu a cerut niciunui om darul vederii, pentru că știa că nimeni dintre oameni nu-i poate oferi vederea. El cerea desigur mâncare sau poate cerea un ban. Acum însă cererea lui s-a schimbat brusc, el nu mai cere ceva pământesc, ci cerea ceva pe care numai Dumnezeu îl putea dărui. De bună seamă că, cele pământeşti nu i-au fost de folos ani întregi, pe când cele cerești şi cele sufletești îi lipseau foarte mult. Așadar, în auzul tuturor, orbul cere ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Mântuitorul nostru, adică sănătatea ochilor sau vederea.
Preaiubiții mei frați și surori,
Atunci, Domnul Iisus Hristos i-a zis orbului: „Vezi! Credința ta te-a mântuit”, în clipa aceea, i s-au deschis ochii și îndată a văzut și mergea după Cel Care l-a vindecat. Prin această vindecare, înțelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferința celor bolnavi, că El ascultă rugămințile bolnavilor care izvorăsc din credință puternică și rugăciune stăruitoare. Mântuitorul a văzut credința lui și l-a vindecat, arătând totodată celor din jurul său cât de mare este credința lui. El a făcut acest lucru pentru a-i îndemna pe toți cei bolnavi să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voința și dorința lor la primirea darului sănătății depline. Prin această modalitate, El voia ca, odată cu refacerea sănătății celor bolnavi, să se refacă și legătura lor cu Dumnezeu, Izvorul vieții și al tuturor darurilor trupești și sufletești. În acest scop, Domnul l-a și întrebat pe orb: „ce vrei să-ți fac?”, nu „ce vrei să-ți dau?”. Această întrebare ne face să înțelegem că Mântuitorul dăruiește oamenilor nu numai daruri materiale, ci mai ales le schimbă starea vieții lor, îi ridică din boală și suferință și-i aduce la o viață nouă duhovnicească! Tocmai pentru aceasta, orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce Domnul i-a schimbat în bine starea vieții lui nefericite, „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (Luca 18, 43). „Astfel, vederea duhovnicească a lui Dumnezeu și taina cea dumnezeiască a Crucii nu numai că izgonesc din suflet patimile cele rele și demonii care le insuflă, dar de asemenea și învățăturile greșite” (SF. GRIGORIE PALAMA, „Omilii”, traducere de Constantin Daniel, ediție revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Anastasia, 2000, p. 152).
La început, Domnul nu S-a dus lângă cel bolnav care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Mântuitorul știa că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe același drum al Evangheliei iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Așa că, orbul, din cerșetor de la marginea drumului ajutat de alții din milă, devine un mărturisitor al bunătății și milei divine, preamărind pe Dumnezeu Care l-a vindecat. De acum, orbul vede lumina Mântuitorului Hristos, se bucură de razele soarelui și de vederea fețelor oamenilor, dar mai ales vede că viața sa este o viață nouă, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Față de demonizatul vindecat din ținutul Gadarenilor, care cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine și căruia i-a spus „întoarce-te la casa ta și spune tuturor cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39), celui vindecat din Evanghelia de astăzi i se permite să rămână cu Hristos și să-L urmeze. De ce Domnul face acest lucru? Ca să cunoască cetatea la marginea căreia a trăit, iar cei din cetate să-i vadă credința în virtutea căreia a devenit Ucenic al Împăratului. Dar și pentru că Mântuitorul avea să vindece un alt om, și anume pe vameșul Zaheu, care, deși vedea bine cu ochii trupului, avea totuși sufletul orbit de patima lăcomiei de bani și de averi (Luca 19, 1-10). Așadar, orbului care cerșea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Domnul Cel milostiv și iubitor de oameni i-a schimbat viața după ce a cunoscut credința și stăruința acestuia în rugăciune, iar pe vameșul Zaheu l-a vindecat și i-a schimbat viața, iertându-i păcatele, după ce a i-a primit pocăința și milostenia lui pentru cei săraci și pentru cei păgubiți de el.
Dragii mei frați și surori,
Cât de importante sunt darurile sufletești și trupești, printre care se numără vederea duhovnicească. Lucrurile materiale pălesc în faţa vederii şi nu au nicio valoare, dacă omul nu poate să le vadă. Dacă cineva ne-ar oferi o comoară de bani în schimbul vederii noastre, de bună seamă că am refuza să o primim. Acest lucru ne învață orbul care nu văzuse niciodată. El dorea să vadă și L-a văzut pe Mântuitorul Iisus Hristos, Creatorul și Vindecătorul său. Primul pe care orbul L-a văzut a fost Binefăcătorul său, Domnul Hristos. Deci, bucuria orbului a fost negrăită, vederea lui fiind alta decât a omului păcătos. El privea pe Mântuitorul Hristos cu ochii trupului, dar și cu ochii sufletului curăţit de harul Duhului Sfânt. Această sfântă şi binecuvântată vedere este atât exterioară cât și interioară, de o frumuseţe desăvârșită. Mântuitorul ne învaţă acest lucru când zice: „Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5-8). Vedem de aici că fericirea vine din inimă spre vedere, nu din vedere spre inimă. Noi, de multe ori, vedem lucrurile pământeşti şi ne considerăm fericiți că le vedem, dar dacă nu avem inima curată de patimi, nu ne putem bucura cu adevărat de ele. Ca atare, sentimentul bucuriei vine din inima curată și bineplăcută lui Dumnezeu. Dacă inima este împietrită și întinată, atunci omul nu se poate bucura de fericirea celor văzute și nici de vederea luminii vieții veșnice.
Din Evanghelia de astăzi înțelegem că Mântuitorul Iisus Hristos are milă de omul în suferință și răspunde rugăminţii lui, mai ales când are credință stăruitoare. El se oprește din drumul Său ca să ne vindece de boală, îndreptând astfel calea vieții noastre. În milostivirea Sa, Domnul ne ascultă chiar și atunci când oamenii ne îndeamnă să tăcem, după cum i s-a spus și orbului din Ierihon. Uneori constatăm cu surprindere că, unii, deși îi văd pe cei bolnavi, îi opresc să se roage sau să se apropie de Dumnezeu. De bună seamă că acești oameni fără credință înmulțesc suferința celui bolnav. Împotrivindu-se rugăminții celor bolnavi, aceștia se aseamănă celor care spuneau orbului de la Ierihon ca să nu-L cheme în ajutor pe Mântuitorul Iisus Hristos.
De ce îl opreau ei pe cel orb să strige după ajutor? Pentru că se obișnuiseră prea mult cu infirmitatea orbului cerșetor, fără să creadă că într-o zi viața lui s-ar putea schimba, iar el ar putea fi un om sănătos. Totuși, credința și speranța orbului care-și dorea vindecarea au biruit ispita de a considera boala ca fiind o fatalitate ce trebuie tratată cu resemnare. Orbul ne învață să nu trecem grăbiți și nepăsători pe lângă cei în suferință și să considerăm că boala acestora este o normalitate. Cum vedem, Mântuitorul Hristos nu consideră boala omului o normalitate, chiar dacă unii s-au obișnuit cu ea, ci El este sensibil la suferință și la starea de nefericire a orbului. El nu consideră că este firesc tot ceea ce a devenit obișnuință pentru unii oameni, și că acești bolnavi trebuie să fie marginalizaţi sau să fie doar ajutaţi să supraviețuiască, fără a căuta stăruitor vindecarea lor deplină sau a-i face să înțeleagă sensul duhovnicesc al suferinței lor fizice. Dumnezeu, dorește ca omul să trăiască în mod firesc, sănătos și bucuros, în comuniune deplină cu El și cu ceilalți oameni. De aceea, Mântuitorul a avut față de orbul din Ierihon o atitudine diferită. El nu consideră că boala este un destin, de neschimbat, ci vindecă pe cei bolnavi și le schimbă viața lor amară și chinuitoare. Ca Părinte și Creator al nostru, Mântuitorul ne aduce bucurie acolo unde este suferință și durere, ne dăruiește iubire acolo unde este singurătate, ne ridică dintr-o stare căzută într-una umană și fericită.
Iubiți frați și surori,
Din Evanghelia de astăzi mai înțelegem că îndată ce simțim ajutorul lui Dumnezeu în viața noastră trebuie să-I mulțumim cu recunoștință și să-I urmăm Lui, adică să ascultăm, ceea ce El ne învață ceea ce El ne transmite prin iubirea și sfințenia Lui. Când a trecut pe lângă orbul de la Ierihon, acesta, deși nu vedea cu ochii trupești, avea totuși o vedere sau o simțire duhovnicească puternică, izvorâtă din credință și iubire. Orbul a simțit lumina harului vindecător care venea spre el din Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, a simțit că Domnul poate dărui lumină ochilor, întrucât El este Cel Care a creat lumina, zicând: „Să fie lumină! Și a fost lumină” (Facere 1, 3) și a creat omul viu (Facere 1, 26). Deși nu vedea cu ochii trupești, orbul vedea duhovnicește prin credință; avea o altă simțire decât cea a simțurilor trupești, și anume avea simțirea puterii vindecătoare a Fiului lui Dumnezeu înomenit, Cel Care S-a făcut om și S-a sălășluit printre noi pentru mântuirea noastră. De aceea, venind la Mântuitorul Iisus Hristos, a primit răspuns bun și vindecare sigură. Vindecarea lui este negrăită din toate punctele de vedere. Domnul îl cheamă la El și-l învrednicește de lumina sufletului și a ochilor pe când se afla „pe cale cu ucenicii Săi”. Calea despre care vorbește Sfântul Evanghelist este una singură, calea cea dreaptă, aceea care duce prin Domnul Iisus Hristos la Tatăl Cel din ceruri. Așadar, a merge pe calea Mântuitorului Hristos pentru a te vindeca nu înseamnă să rămâi static în suferință şi durere, ci trebuie să te rogi, să te ostenești în răbdare și fapte bune ca să ajungi lângă Doctorul sufletelor noastre. Dacă n-ai suficientă credință, strigă din adâncul sufletului ca Domnul să te ajute să ieși din starea bolnavă în care te afli, şi să vii la El, Care este Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. De aceea este foarte important să venim la biserică, pentru că aici aflăm pe Domnul slavei, Cel Care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). Aici Îl aflăm pe Mântuitorul Hristos şi ne vindecăm negreșit de orice orbire, de orice urmă a păcatului, a suferinței şi a morţii.
Dreptmăritori creștini,
Auzind rugăciunea orbului, Biserica ne învață să stăruim în rugăciune, chemând mila și iubirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dacă ne vom ruga stăruitor Mântuitorului Iisus Hristos ne va auzi și ne va împlini cererea noastră, căci e mult milostiv și iubitor de oameni. Dacă-L vom ruga, ca și orbul din Ierihon, cu credință puternică, în vreme de suferință sau în vreme de încercare, zicând: „Doamne, miluiește-mă!”, atunci vom simți prezența Lui lângă noi. De asemenea vom auzi duhovnicește cum ne cheamă tainic spre El, pe noi cei aflați la „marginea drumului vieții”, și vom simți cum ne vindecă și ne poartă cu Sine în lucrarea Sa de mărturisire în lume a iubirii Tatălui ceresc pentru oameni.
Orbul s-a bucurat negrăit de vindecarea lui, ne spune Sfântul Evanghelist, şi toată lumea a preamărit pe Dumnezeu. Asemenea minuni ne arată lucrarea prezenţei lui Dumnezeu în lumea noastră plină de suferință și necazuri. Numai Domnul știe să ne dea speranță și să creeze în sufletul nostru o atmosferă duhovnicească de mare bucurie sufletească. Evident, pentru a primi daruri trebuie să insistăm în rugăciune la Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă, pe mine păcătosul! Iisuse, Mântuitorul meu dă vedere minții mele, sufletului meu, inimii mele! Iisuse, Preamilostive fii întotdeauna cu noi şi ne ajută în tot ceea ce întreprindem pentru mântuirea sufletelor noastre!”. Având permanent pe buze această rugăciune ne ajută să ne aflăm pe calea care duce la marea bucurie a Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cel care postește, se roagă și își curățește sufletul prin Taina Spovedaniei îl va întâmpina pe Pruncul Iisus în interiorul sufletului său cu bucurie mare. Astfel, credinciosul va vedea, cu adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos aici și în veacul ce va să fie. Amin!
