Iubiţi credincioşi şi credincioase,
În Duminica de astăzi, a XXIX-a după Rusalii, la Sfânta Liturghie s-a citit Evanghelia care aminteşte despre „vindecarea celor zece leproși”. Pe când Mântuitorul Hristos, împreună cu ucenicii Săi, trecea dintr-un oraș în altul, în afara unei localități, pe drum, s-a auzit vocea unor oameni care strigau „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de noi”. Era vocea disperată şi neobișnuită a unor oameni care stăteau departe de semenii lor și nu se atingeau de nimeni, deoarece boala lor se putea transmite ușor celor din jur. În general, oamenii cereau ajutorul Mântuitorului Hristos fie în satele sau orașele lui Israel, fie cu alte ocazii când se întâlneau cu El. De data aceasta, Domnul este invocat de niște oameni suferinzi, care nu mai locuiau în comunitate, ci departe, în afara localității lor. Este vorba despre niște oameni bolnavi care aveau o apăsare cumplită, numită lepră. Este cunoscut faptul că această boală rară și foarte puțin cunoscută în țara noastră, dar foarte periculoasă pentru viaţa omului în țările calde, era şi a rămas incurabilă până astăzi. Uneori Dumnezeu trimitea această suferință asupra oamenilor din pricina păcatelor lor.
Oamenii leproși în Vechiul Testament aveau un regim special de izolare, întrucât boala aceasta provoca descompunerea lor treptată, prin căderea unor părți din corpul lor, deși erau încă vii. Fiind izolați, leproșii sufereau foarte mult de singurătate și de umilire, având obligația de a spune: „necurat, necurat” (Levitic 13, 45), ca nimeni să nu se apropie de ei. Dacă totuși unii se vindecau printr-o minune, datorită milostivirii lui Dumnezeu și a credinței lor puternice, atunci cei vindecați aveau obligația de a merge și a se arăta preoților. După regula Vechiului Testament numai preotul avea cunoștințe precise privind semnele manifestării bolii, el putea stabili dacă boala este lepră cu adevărat sau altă afecțiune și dacă vindecarea de lepră era certă. Așadar, lepra, ca boală profund degradantă pentru ființa umană, aducea, pe lângă suferința fizică, și suferință sufletească, produsă de teama unei morți lente și de tristețea izolării sau a excluderii din comunitate. Când Mântuitorul Iisus Hristos întâlnește pe cei zece oameni bolnavi de lepră, care mai mult așteptau să moară decât să fie reintegrați în societate, le înțelege suferința, izolarea și umilirea lor. El Se milostivește de ei și îi trimite să se arate preoților ca să fie din nou printre oamenii sănătoși. Este semnificativ faptul că Mântuitorul nu le-a spus leproșilor: „Vindecați-vă” sau „Să fiți vindecați”, nici nu i-a întrebat: „Aveți credință?”. El nu le-a cerut nici să mărturisească în public încrederea lor în El, nici nu le-a spus: „Fiți curați de lepră”, cum a zis altădată unui alt lepros vindecat tot de El (Luca 5, 12-14), ci doar i-a trimis să împlinească o poruncă a Legii Vechi, obligatorie pentru toți cei care erau bolnavi de o asemenea boală. Mântuitorul Hristos a procedat în acest mod neobișnuit atât pentru a arăta smerenia Sa, împlinind Legea lui Moise, cât și pentru a arăta respectul cuvenit pentru libertatea celor bolnavi de-a fi sau nu recunoscători față de Dumnezeu și față de semenii lor care i-au ajutat în asemenea situații dificile.
Dreptmăritori creștini,
Îndreptându-se spre Templu, pe drum, leproșii s-au vindecat şi au mers mai departe. Au constatat aceasta înainte de a ajunge la destinație. Bucuria vindecării i-a îndemnat pe cei bolnavi să meargă mai departe. Unul singur, când constată că trupul său este curat şi că lepra dispăruse cu totul de pe carnea sa, se întoarce la Mântuitorul să-I mulțumească, căzându-I în genunchi. Sfântul Evanghelist Luca spune că atunci Domnul l-a întrebat: „Dar cei nouă unde sunt?” (Luca 17, 17). Cei nouă merseseră să împlinească porunca Legii, să se arate preoților pentru a dobândi certificarea sănătății lor. Întrebând de dânşii, Domnul vrea să arate că este mai importantă recunoștința şi, mai presus decât aceasta, El așază mulțumirea adusă lui Dumnezeu, căci Evanghelistul spune: „Au nu zece s-au curăţit?… Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?” (Luca 17, 17-18). Din cuvintele „să dea slavă lui Dumnezeu”, trebuie să înţelegem că în toate împrejurările şi orice ar fi în lumea aceasta, mulțumirea, recunoștința şi închinarea aduse lui Dumnezeu trebuie să fie mai presus de toate. Chiar dacă, vindecați fiind, după porunca Mântuitorului ei au fost îndemnați să meargă şi să se arate preoților, chiar dacă s-a constatat acest lucru, în mod negreșit că ei trebuiau să se întoarcă şi să aducă înaintea Domnului prinosul mulțumirii lor.
Într-adevăr, cei zece leproși vindecați pe cale s-au grăbit a se arăta preoților pentru a fi primiți între oamenii sănătoși. Însă atât de mare a fost graba lor de a se arăta preoților că s-au vindecat, încât au uitat să preamărească pe Dumnezeu și să mulțumească lui Iisus, Care, de fapt, i-a vindecat îndată după ce i-a trimis să se arate preoților. Numai unul din cei zece leproși vindecați „s-a întors și slăvea cu glas mare pe Dumnezeu”, iar acesta nu era evreu, ci samarinean, considerat de evrei ca fiind de neam inferior. Apropiindu-se de Domnul Iisus Hristos, samarineanul vindecat de lepră a căzut cu fața la pământ lângă picioarele Lui și I-a mulțumit. Odată vindecat, el a înțeles repede că vindecarea lui este rezultatul milostivirii lui Dumnezeu. Indirect, acest lepros a mărturisit că Mântuitorul Iisus Hristos este Dătătorul vieții și Doctorul sufletelor și al trupurilor oamenilor. Văzând Domnul acest gest de recunoștință al unui lepros vindecat care preamărește cu glas mare pe Dumnezeu și Îi mulțumește cu multă smerenie și recunoștință, a întrebat: „Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”. Iar samarineanului vindecat care se afla la picioarele Sale, Iisus i-a zis: „Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit!”. Prin întrebarea Sa: „Dar cei nouă unde sunt”, Mântuitorul nostru pune în contrast recunoștința samarineanului cu nerecunoștința celor nouă iudei. Deci, întrebarea are înțelesul de mustrare pentru atitudinea celor nouă care nu mulțumesc. Pentru că, trebuie să știm, iubiți credincioși, milostivirea dumnezeiască este și judecata lui Dumnezeu cu lumea. Sfântul Vasile cel Mare spune despre acest lucru, zicând: „Milostiv este Domnul şi drept, pretutindeni Scriptura uneşte dreptatea cu îndurările lui Dumnezeu, ca să ne învețe că nici mila lui Dumnezeu nu este lipsită de judecată şi nici judecata nu este lipsită de milă. Dar chiar când miluieşte, Dumnezeu măsoară celor drepți, cu judecată, îndurările Sale; iar când judecă, ne judecă gândindu-Se la slăbiciunea noastră; şi ne răsplăteşte mai mult cu iubirea Sa de oameni decât cu măsurarea cea deopotrivă” (SF. VASILE CEL MARE, „Omilii la Psalmi”, în coll. „PSB”, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de pr. prof. Dumitru Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 342).
Dragii mei frați și surori,
Evanghelia de astăzi ne arată că omul este, cu adevărat, ființă rațională și relațională, când este recunoscător lui Dumnezeu și oamenilor pentru darurile și binefacerile pe care le primește. Credinciosul mulțumește permanent lui Dumnezeu, pentru că trăiește în credința lui Dumnezeu și se folosește de darurile Lui: aerul, apa, pământul, căldura soarelui și toate cele făcute de Dumnezeu. Și oamenilor care-l ajută, cel credincios le mulțumește pentru că recunoștința este lumina vieții și bucuria sufletului. Cel nerecunoscător și necredincios nu mulțumește lui Dumnezeu și nici binefăcătorilor săi. Din minunea de astăzi învățăm că omul recunoscător se sfințește permanent, mulțumind lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui și mulțumind oamenilor prin care Dumnezeu lucrează vindecarea noastră de boală sau izbăvirea noastră dintr-o situație dificilă. Nu este firesc și nici uman, nu este drept și nici nu este demn să nu mulțumim lui Dumnezeu și oamenilor când ni se face o faptă bună.
În această Duminică a Evangheliei vindecării celor zece leproși suntem chemați să arătăm recunoștință, să aducem rugăciuni de mulțumire Preasfintei Treimi pentru darul vieții, pentru sănătate și pentru tot ajutorul primit în această viață. Mai precis, Mântuitorul ne cheamă să mulțumim părinților după trup, care ne-au crescut, educatorilor, învățătorilor, profesorilor și duhovnicilor care ne-au format intelectual și sufletește, celor care ne-au ajutat în vreme de boală, celor care ne-au întărit când eram slabi. Cu alte cuvinte, să mulțumim tuturor celor care prin cuvânt și faptă ne transmit binecuvântarea și iubirea lui Dumnezeu. De asemenea, tot din această Evanghelie învățăm că boala este ceva pasager şi că dacă păcătuim ne vom îmbolnăvi. Împotriva bolilor sufletești și trupești şi împotriva morţii, Domnul ne-a dat Trupul şi Sângele Său, ca oricine mănâncă şi bea din Ele să nu moară, ci „viaţă să aibă şi din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). Având aceste medicamente şi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, să fim curajoși, având nădejde în Dumnezeu şi viețuind cu rugăciune, mulțumire şi recunoștință! Pe acestea Bunul Doctor le va primi întotdeauna şi ne va întreba pe fiecare dintre noi „ce dorești să-ţi fac?”, iar răspunsul nostru să fie „să fiu vindecat de păcate și să fiu totdeauna lângă Tine Doamne!”, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
