Poporul român și-a constituit și și-a menținut unitatea în baza trăirii unei autentice credințe creștin-ortodoxe. Rezultat al „simbiozei dintre vigurosul arbore și evoluata ramură a romanilor”, neamul nostru face mărturia unei legături de suflet cu Dumnezeu, pe care l-a mărturisit dintru începuturi prin limba vorbită, prin traiul așezat și prin bună cuviință.
Pentru a înțelege deplin rânduiala providențială a acestui mare deziderat, împlinit în parte la 24 ianuarie 1859, este necesar să depănăm retrospectiv firul istoriei poporului nostru. Din lada de zestre a timpului trecut, căutând cu grijă o seamă de comori îngropate în trecut, desprindem marele de nume și renume al strămișilor, purtat cu vrednicie până astăzi. Moștenirea pe care ne-au lăsat-o poartă valoare de testament sacru în adevărul faptului că avem astăzi datoria de a păstra neatinsă această jertfă prin care ei ne-au zidit o țară.
Între cele mai vechi și mai prestigioase publicații perioadice ale Bisericii Ortodoxe Române, Revista „Mitropolia Olteniei” a reușit să păstreze în arhivele sale descrierea magistrală a acestor mari evenimente din istoria poporului nostru. Demersul îndrăzneț al înaintașilor noștri, prin care au reușit să particularizele datele istorice în așa fel încât să se potrivească locului, ne oferă siguranța certă a istoriei, cu locuri și cu oameni laolaltă. Din această bogăție scrisă am reușit să culegem într-un florilegiu de idei câteva însemnări de suflet despre evenimentul Unirii Principatelor Române (24 ianuarie 1959).
Oltenia și Unirea
Într-un articol aniversar, publicat la împlinirea a „107 ani de la Unirea Principatelor Române – 1859-1966” (în MO, nr. 1-2/1966), părintele profesor Marin Braniște vorbește, printre altele despre rolul istoric al Olteniei în îndeplinirea acestui inestimabil deziderat istoric. „Ea l-a dat pe domnul Tudor, pe popa Șapcă, pe Magheru, ale căror inimi au ars de dorul unirii. «Unirea este de toți proclamată și susținută cu giurămât», scria acesta din rumă, la 1 martie 1857, din Târgu Jiu, tatălui său, cunoscut fruntaș oltean al Revoluției pașoptiste și luptător dârz pentru cauza unirii. La Islaz a început clocotul Revoluției de la 1848, pe pământul Olteniei s-a repetat, în 1853, protestul împotriva împilării poporului; iar în 1858, Unirea a dezlănțuit aici un entuziasm fără de margini, entrnizat de penelul lui Th. Aman în celebrul său tablou: Hora Unirii de la Craiova. Vizitele făcute prin orașele și satele Olteniei de către Cuza au dat prilejul unor grandioase manifestări de simpatie pentru domnul Unirii, întipărit atât de adânc în inimile oltenilor, încât au ținut să-l aleagă în 1870, în lipsă – căci marele nedreptățit era acum exilat – deputat al țăranilor din Mehedinți” (MO, nr. 1-2/1966, p. 127).
Apostul Bisericii Ortodoxe la împlinirea dezideratului Unirii
Reputatul cercetător oltean, preotul Dumitru Bălașa, vorbește foarte frumos într-un articol aniversar, publicat în numărul 1-2/1969 din Reviata Mitropolia Olteniei, despre „rolul Bisericii Ortodoxe” în demersul unionist: „Biserica Ortodoxă din Țara Românească și cea din Moldova au sprijinit ortodoxia românească din Transilvania cu bani, cu obținerea unor intervenții diplomatice din partea domnilor români, adresate stăpânirii de peste munți. Circulația cărților de slujbă a avut același rol, de a păstra ideea și unitatea” („Unirea Principatelor Române și Proclamația din 27 ianuarie 1859”, în MO, nr. 1-2/1969, p. 49). Tot de la el află, că Actul de la 24 ianuarie 1859 „a fost consemnat prin baterea unei medelii de argint intitulată Medalia Unirii” și că marele artist și pictor craiovean Teodor Aman a surprins întreaba bucurie a românilor prinși în hora unirii într-un tablou memorabil, intitulat „Unirea Principatelor”. „El reprezintă două surori ce-și dau mâna. Același pictor lucrează tabloul Hora Unirii la Craiova” (ibidem, p. 53). Mai mult, părintele Bălașa menționează și faptul că „în Muzeul Mitropolitan din Craiova se păstrează un tablou comemorativ sau un proiect de stemă, cusut cu mărgele și datat 1859, după cât se crede, tot o producție Aman” (ibidem). Cu ajutorul său, devenim și noi, cel de astăzi, martori ai „celui mai de seamă act al secolului al XIX-lea” – Unirea celor două țări, moment istoric prin care „s-au pus bazele statului național român modern”.
Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii
La sorocul celor „130 de ani de la Unirea Principatelor”, profesorul Alexandru Dianu scrie, tot în Revista „Mitropolia Olteniei”, despre „Domnul Unirii și marii săi sfetnici” (în MO, nr. 1/1989). Figura proeminentă a marelui domnitor apare descrisă în nuanțe exiberante de admirație și devotament istoric. „Alexandru Ioan Cuza a trăit în spiritul acestui tainic atașament al familiei sale pentru slujirea intereselor țării. Născut la Bârlad, la 20 martie 1820, și-a făcut primele studii în țară, apoi și-a trecut bacalaureatul în litere la Sorbona și s-a înscris la Facultatea de Drept. Revine în Moldova, își continuă studiile al Academia Mihăileană, este primit în armată cu gradul de cadet, de unde demisionează în 1840, fiind numit președinte al Judecătoriei ținutului Covîrlui. Spiritul său de dreptate și participarea sa la revoluția din 1848 l-au făcut deosebit de popular în rândurile populației. În vremea exilului, a asistat la adunarea de pe Câmpia Libertății, apoi a pribegit la Cernăuți, Paris și Stambul. Instaurarea domniei liberale a lui Grigorie Alexandru Ghica i-a adus nu numai dreptul de a se reîntoarce în țară, dar și numirea în importante dregătorii administrative” (MO, nr. 1/1989, p. 4). La alegerea sa ca domn al Moldovei, un rol foarte important l-a avut mitropolitul Sofronie Miclescu, care l-a și proclamat, după numărarea voturilor, în scaunul de domn. La 24 ianuarie 1858 idealul unirii românilor într-un singur stat, sub un singur domn, se împinirea cu ajutorul lui Dumnezeu. Cuvintele domnului Unirii la acel mare ceas sunt memorabile: „Astăzi, statul nostru s-a așezat pe o temelie mai întinsă. O eră nouă ni s-a descis. Sosiți la acest stadiu al viitorului nostru … trebuie să punem toată activitatea noastră într-o comună conlucrătoare pentru dezvoltarea morală și materială a României”.
Al. I. Cuza, Biserica Obedeanu și Parcul „Mihai Bravu” din Craiova
Legăturile domnului Unirii cu Cetatea Băniei au fost de asemenea memorabile și s-au păstrat până astăzi în memoria vie a oltenilor. Pe lângă consemnările scrise în prestigioasele reviste bisericești ale vremii și în publicațiile prin presa laică, sunt de menționat câteva mărturii statornice de artă monumentală. În primul rând, la Craiova avem o piață numiră după marele domn al Unirii, cu o impunătoare statuie ce privește neclintit spre clădirea Primăriei Municipale. Aici se desfășoară cele mai importante evenimente dedicate comemorării identitare a neamului nostru. Într-un loc mai puțin popular al orașului, pe așezământul unuia dintre cele mai vechi parcuri din cetate a fost așezată o piatră comemorativă, pe care stă menționat evenimentul istoric al vizitei lui Cuza în Bănie. Astfel, la intrarea în actualul parc „Mihai Bravu”, în apropierea Bisericii cu hramurile „Sfinții Împărați” și „Buna Vestire” – Obedeanu, în vecinătatea Facultății de Teologie Ortodoxă și a Facultății de Agronomie poți desluși limpede pe o piatră masivă de marmură următoarele consemnări: „La 26 iunie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost primit la Craiova, la Cântarul de Piatră, în Câmpia Netedă de lângă Biserica Obedeanu”. După obiceiul vremii, domnul era primit în urbe, făcându-și memorabila intrare pe porțile cetății prin plecarea genunchilor înaintea Sfântului Altar. În cazul nostru, dată fiind consemnarea amintită, credem că domnitorul pornit de aici cu alai la Biserica Obedeanu, unde a adus, după rânduială, mulțumure și laudă lui Dumnezeu pentu propășirea neștirbită a neamului nostru românesc și pentru unitatea țării nostre!
Pr. Ioniță Apostolache
