Dreptmăritori creștini,
În duminica de astăzi, premergătoare Sfântului şi Marelui Post, la Sfânta Evanghelie s-a citit o parabolă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre Fiul risipitor. Sfântul Evanghelist Luca consemnează cuvintele Domnului, care privesc viaţa omului şi ce trebuie să facă pentru a fi bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. Deci folosindu-se de parabolă, ca una dintre metodele de învățare consacrate în tradiția iudaică, Mântuitorul arată, pe de o parte, câtă credinţă trebuie să aibă omul şi, pe de altă parte, care este calea sigură spre mântuire. Cuvintele şi învățăturile Domnului s-au păstrat din generație în generație, prin Sfânta Evanghelie, și au ajuns până în zilele noastre. Și nouă ne vorbește Domnul, și noi primim o învățătură divină, înțelegând că viaţa noastră este în mâna lui Dumnezeu, Care știe toate și Care nu îngrădește voința omului. Noi suntem, din acest punct de vedere, asemenea copiilor unui părinte. Unii dintre noi cunosc că trebuie să rămână în dragostea părintească, adică în credinţă, în evlavie, în împlinirea şi păstrarea rânduielilor dumnezeiești, iar alţii socotesc libertatea drept prilej al unei rătăciri de la casa părintească şi al unei risipiri în dezmierdări şi în fapte de ocară.
Iubiți frați și surori,
Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că „un om avea doi fii”. Cel mai tânăr a cerut partea sa de la tatăl său, nefiind vorba nicidecum despre ce a agonisit el singur, ci despre o moştenire care nu-i aparținea încă, potrivit Legii Vechiului Testament. Cu toate acestea, tatăl îi împlinește cererea. După ce a primit partea din avere, fiul cel mic s-a gândit că este mai potrivit pentru el şi pentru tinerețea lui să plece undeva departe şi să-şi cheltuiască bogăția, după propriul său plac. Acolo, departe de casa părintească, nu a gândit nicidecum să-şi înmulțească avuția prin muncă cinstită, ci, dimpotrivă, a risipit-o în destrăbălări și în fapte de rușine. Așa se face că, după o perioadă de timp, a ajuns atât de sărac, încât nu mai avea nici ce să mănânce. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, în cele din urmă, tânărul s-a lipit de un locuitor al cetății aceleia, care l-a trimis să pască porcii în țarina sa. Neavând din ce să trăiască şi nici ce să mănânce, fiul risipitor s-a mulțumit să se hrănească din mâncarea animalelor. Acestea se hrăneau cu niște fructe, adunate dintr-un copac ce se numeşte roșcov, un fel de păstăi, fără consistență şi putere hrănitoare. Acolo a petrecut o vreme până ce „şi-a venit în fire” şi s-a gândit la tatăl său și la casa părintească.
Din cuvintele Sfântului Evanghelist înţelegem că până la vremea în care „şi-a revenit întru simțire”, tânărul trăia în nesimțire și în indiferență. Din comportamentul său reiese că nu avea o simțire omenească, întrucât tot ceea ce făcuse era lipsit de înţelepciune. Puse înainte de toate, simţurile, plăcerile, viețuirea dezordonată şi destrăbălată, au făcut din sufletul tânărului un adevărat dezastru. El trăia concret precum animalele, căci numai acestea viețuiesc supuse instinctelor și plăcerilor trupești. Aşadar, ajuns în astfel de situație, tânărul şi-a revenit întru raţiunea pe care trebuia să o păstreze şi să o folosească de la început. S-a ridicat de la cele ale pântecelui, la raţiunea lucrătoare, curățită de patimi. Am putea spune chiar, folosindu-ne de o vorbă înțeleaptă din popor, că „i-a venit mintea la cap”. Deci i-a venit mintea la locul ei şi atunci a început să gândească ce trebuie să facă să ajungă înapoi la tatăl său, acolo unde fratele său și toate slugile erau îndestulate de mâncare. Fiul risipitor a înțeles, de aici, că viaţa lângă tatăl său este binecuvântată şi plăcută pentru toate categoriile de oameni, pentru copii, pentru slugi şi chiar pentru cei care sunt îndepărtați. Deci tânărul nostru înţelege, cu adevărat, câtă bucurie era în casa tatălui său, fericire de care s-a depărtat așa de ușor. Firește, numai acolo la casa tatălui său era cu adevărat viaţa normală, spre deosebire de traiul pe care îl avea acum printre străini, în pământul cel îndepărtat și plin de păcate.
Fiul rătăcit a înțeles, în acel moment, și a simțit că trebuie să meargă la tatăl său şi să-şi ceară iertare, că a greșit, „la cer şi înaintea lui”. Câte cuvinte şi gânduri frumoase au putut să se nască în mintea unui om păcătos! Acestea dovedesc că omul păcătos nu este mort, ci bolește, fiind lipsit de harul lui Dumnezeu. Este muribund, chinuindu-se între viaţă şi moarte. Sufletul său agonizează şi trece prin umbra morţii. Dar, dacă iese de acolo fiind atins de mila lui Dumnezeu, de îndată ajunge la lumina cunoștinței duhovnicești. În mod evident că mintea fiului risipitor, după ce a început să cugete cele sănătoase, a înmugurit, rana s-a vindecat şi fiul cel rătăcitor a pășit pe drumul întoarcerii la Tatăl. Mădularele trupului său s-au întărit concomitent cu zămislirea în minte a gândurilor bune, iar cugetarea i s-a ridicat după minte la Tatăl binevoitor şi iubitor de oameni. Tot aşa este cu omul păcătos care, după ce a pus început bun vieţii sale, de îndată începe să se vindece sufletește şi trupește.
Iubiți credincioși și credincioase,
Un aspect foarte important al vindecării fiului risipitor este mărturisirea păcatelor. De fapt, această Evanghelie rânduită de Sfinții Părinți să se citească la începutul Sfântului şi Marelui Post nu este întâmplătoare. Ea a fost așezată aici pentru a ne aminti cât de importantă este Taina Sfintei Spovedanii. Tânărul, înainte de a fi primit în iubirea tatălui, se spovedește acestuia. Iată ce spune el: „Tată, am greșit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca 15, 18-19). Cel păcătos consideră clar că fără Spovedanie nu trebuie să îndrăznească să intre în casa părintească. Chiar dacă iubirea tatălui este mare şi-l iartă, totuși are obligația firească să-și recunoască greșeala prin spovedanie. Fără mărturisirea păcatelor sale el consideră că nu poate intra în casa tatălui său și nici nu poate fi integrat printre casnicii acestuia. Deci acest act este necesar pentru că numai în mărturisirea păcatelor el poate primi medicamentul prin care se va vindeca de boala sufletului și a trupului său. Tânărul se vindecă, în felul acesta, de viaţa păcătoasă de mai înainte şi, apoi, primește haina cea nouă a pocăinței, adică a iertării păcatelor.
De îndată ce tatăl a zărit că vine copilul său, i-a ieșit în întâmpinare cu bucurie și cu fericire multă. Fiul rătăcit nu a uitat să-şi spună păcatul, chiar dacă a văzut dragostea părintească. De aici înţelegem că, deşi dragostea lui Dumnezeu este mare, trebuie să primească şi din partea noastră pocăință pentru păcatul ce l-am săvârşit. Dacă nu există părere de rău, nu există nici îndreptare, căci degeaba te spovedești, dacă nu-ţi pare rău de cele săvârșite. Sfinții Părinți ne spun: „Priveşte iubirea lui Dumnezeu şi pedepsește-te pe tine însuți, că atât de mare este iubirea Tatălui şi atât de josnică este viaţa ta, ca aceluia din Evanghelia de astăzi!”.
Motivul tatălui de a înjunghia vițelul cel gras, de a-l îmbrăca pe fiul reîntors şi de a-l așeza din nou la loc de cinste este îndreptățit. După ce a primit spovedania copilului său, îndreptarea sa, a şi constatat că „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24). Deci copilul său a fost mort, a fost pierdut, dar a înviat şi s-a aflat. Iată, așadar, că Pocăința învie, cu adevărat, pe cel mort în păcate. Când ne îndreptăm spre Dumnezeu înviem, când ne mărturisim păcatele nu mai suntem pierduți, ci ne regăsim în comuniunea iubitoare a lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să ne spovedim cu luare-aminte şi să spunem toate păcatele ca să fim iertați de Părintele nostru Cel din ceruri. După ce mărturisim păcatul, Dumnezeu curățește prin Duhul Sfânt inima noastră de toată întinăciunea şi mântuiește sufletul nostru.
Dreptmăritori creștini,
Este adevărat că, pe lângă fiul risipitor, se află şi celălalt fiu, care a rămas în casă şi care s-a supărat când a auzit că a venit fratele său care a cheltuit averea tatălui său. Despre el, Sfântul Evanghelist ne spune că s-a întristat la auzul veștii sosirii celui rătăcit şi nici nu voia să intre în casă. Deşi constatăm, din cuvintele şi din faptele sale, ascultare faţă de tatăl său, totuşi, nu putem să nu fim contrariați de răutatea şi de invidia de care dădea dovadă. Ascultarea de Dumnezeu înseamnă cu mult mai mult decât ceea ce făcuse fiul cel mare. Înseamnă iubire, înseamnă dragoste faţă de ceilalţi. În aceste cuvinte şi mai ales în chipul acestui fiu mai mare, Mântuitorul vrea să arate pe poporul iudeu care, deşi a rămas în casa lui Dumnezeu, a păstrat Legea Veche, totuşi, nu avea suficientă dragoste faţă de cei care nu erau în casa părintească. Ei bine, Mântuitorul Hristos a venit în lume tocmai pentru cei care sunt bolnavi, pentru cei care nu se află în Casa Tatălui Său, după cum El Însuşi mărturisește: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16). Tocmai pentru oaia cea pierdută a venit Mântuitorul Hristos. Aşadar, iubirea Tatălui ceresc este pentru toată lumea şi dacă acest fiu mai mare, să-i spunem ascultător, a rămas în casă, dar îl denigrează pe fratele său, atunci parcă și acesta s-a despărțit de Tatăl prin dispreț și neiubire.
Preaiubiți frați și surori,
Din Evanghelia de astăzi învățăm, așadar, că păcatul și înstrăinarea omului de Dumnezeu nu sunt stări firești, ci nefirești, chiar dacă, uneori, oamenii ajung să se obișnuiască a păcătui atât de mult, încât păcatul este privit ca fiind ceva firesc sau normal, iar moartea ca fiind un fenomen natural. Întoarcerea la Dumnezeu și primirea celui încărcat de păcate sunt legate de iubirea părintească nemărginită și necondiționată a lui Dumnezeu față de păcătosul care se pocăiește. Tatăl fiului risipitor nu adresează niciun reproș fiului păcătos reîntors acasă și nici nu-i cere socoteală de averile risipite, deoarece mai scump decât orice avere materială este sufletul omului salvat sau mântuit și câștigat pentru veșnicie. Această iubire nemăsurată a tatălui milostiv, ne arată că, în Biserica Mântuitorului Hristos, nu avem dreptul să disprețuim pe nimeni și nici să judecăm pe cineva pentru păcatele sale. Din câte vedem din Sfânta Evanghelie, deşi se pare că fiul ce a rămas acasă e drept şi ascultător, totuşi nu are dragoste, ci este apăsat de invidie. Cel care a plecat departe, socotit risipitor şi desfrânat, totuşi nu este uitat de Dumnezeu, ci se întoarce acasă pentru că tatăl poartă grijă de dânsul. Nu raţiunea sau simțirea lui sunt acelea care îl determină să revină în patria părintească, ci glasul conştiinţei. Deci conştiinţa sa este constrânsă să vadă ce se petrece în juru-i şi, apoi, să ia o hotărâre potrivită. Putem spune că această conștiință este glasul nemuritor şi ceresc al lui Dumnezeu care nu poate fi niciodată înșelat. Ne mustră, când facem fapte rele, ne dojenește, ne judecă şi, apoi, când, sub amenințările ei, ne întoarcem, ne dă idei şi soluții ca să ne venim în fire. Dacă nu ascultăm de glasul conştiinţei, ea ne va mustra aici și în veșnicie. Ea va răsuna în inima şi în mintea noastră permanent. Și dacă totuşi nu o vom auzi strigând în adâncul nostru, la trecerea din această viaţă ea va deveni „viermele cel neadormit” al iadului care ne va munci în vecii vecilor.
Prin urmare, să nu înecăm niciodată conştiinţa noastră cu amânarea și indiferența. Să nu lăsăm pe mâine cele pe care le putem face astăzi. Să ne întoarcem la Dumnezeu, ca El să ne primească cu bucurie în casa şi în iubirea Sa! De asemenea, să învățăm din Pilda fiului risipitor cât de mare este puterea pocăinței sincere, cât de milostivă este iubirea lui Dumnezeu, Care iartă păcatele oamenilor, și cât de înălțătoare este bucuria sfântă pe care o dăruiește Dumnezeu oamenilor smeriți. Amin!
