Una dintre cele mai profunde expresii ale dogmei Răscumpărării în tradiția Bisericii de Răsărit se regăsește în experiența iconografică. Dacă există astfel vreo posibilitate concretă de reflecție fizică a acestui monumental deziderat antropologic, cu siguranță aceasta este icoana ortodoxă, care arată pe Hristos ca „Prototip al icoanei Sale”. De peste două mii de ani, arta iconografică a fost „inima tradiției duhovnicești a Bisericii de Răsărit”.
Unul dintre cele mai lămuritoare exemple este cel al Pantocratorului Sinaitic, icoană de secol VI, aflată în Mănăstirea Sfintei Ecaterina. În teologia acestei magnifice reprezentări regăsim rânduite laolaltă, în desăvârșită unire ipostatică, cele două firi ale Mântuitorului Hristos: omenească și dumnezeiască, prin care inspiratul iconar a reușit să transpună grafic imaginea complementară a mântuirii noastre. Acest rezumat perfect al Întrupării reușește să confirme valoarea toată a expresiei teologice prin care se exprimă icoana. Prezența ei în viața Bisericii nu este numai organică, ci mai cu seamă existențială, reușind să deschidă porți către infinit.
Având în minte imaginea vibrantă a Pantocratorului Sinait, reușim mai ușor să înțelegem esența mesajului dogmatic al răscumpărării. De aici, înțelegem că Mântuitorul Hristos, „ca Logos divin etern și Fiu al Tatălui, e din veci «Icoana Dumnezeului Celui nevăzut» (Coloseni 1, 15), «Efigia Ipostasului Tatălui» (Evrei 1, 3). El este aceasta prin proprietatea Sa ipostatică incomunicabilă de Fiu al Tatălui, proprietate manifestată în ascultarea Lui desăvârșită de Tatăl, atât ca Dumnezeu, cât și ca Om. Hristos este astfel «icoana» nu doar naturală, ci și personală a Tatălui (Ioan 14, 9; II Corinteni 4, 6). Manifestând prin Întrupare ascultarea Sa desăvârșită de Tatăl, El revelează nu altceva decât însuși misterul negrăit al comuniunii intradivine a Persoanelor Sfintei Treimi. Mai mult, El «imprimă» trăsăturile modului Său divin și în umanitatea tuturor celor ce cred și-i urmează Lui în Biserică” (Diac. Ioan Ică jr., „Iconologia bizantină între politică imperială și sfințenie monahală”, în Sf. Teodor Studitul, „Iisus Hristos, prototip al Icoanei Sale”. Tratate contra iconomahilor, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994, p. 38).
Legătura dintre Icoană și Răscumpărare reiese foarte bine din cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate colosenilor: „Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor; Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 14-15). Mesajul transmis de Apostol vine să lămurească totodată modalitatea corectă de receptare a icoanei în iconomia timpului prezent. Astfel, pornind de la criteriile etimologice, vedem că termenul de icoană este familiar societății moderne în sensul de „imagine iconică”, definind în fapt un eveniment istoric, sau de „model” (eng., icons), atunci când are în vedere o persoană celebră anume. Cu toate acestea, termenul biblic grecesc (eikon) merge la înțelesuri mult mai profunde. De aici și contextualizarea paulină care, prin folosirea acestui termen în sens de „chip/eikon al lui Dumnezeu”, face trimitere de fapt la Prototip ca „icoană văzută a Dumnezeului celui nevăzut”. „De vreme ce Dumnezeu Tatăl nu are formă fizică, expresia «după chip și asemănare» în mod evident nu are menirea să indice o imagine fotografică, ci caracteristicile unei creaturi cu atribute dumnezeiești, precum: intelect, frumusețe, compasiune, voință și, mai presus de toate, dragoste. Oamenii în care se regăsesc aceste atribute dumnezeiești și prin care ele lucrează sunt cei pe care îi recunoaștem ca sfinți, din latinescul sanctus (sfânt). Imaginea unor astfel de oameni se numește «icoană», pentru că ei înșiși s-au făcut icoane ale lui Dumnezeu în lume. Ca icoane pictate, oamenii sfinți, dincolo de aspectul fizic concret, au un fel de magnetism inefabil care îi atrage pe ceilalți către dânșii, permițându-le să influențeze în bine prin ceea ce trece dincolo de dânșii” (Dennis J. Sardella, Visivle Image of the Invisible God. A Guide to Russian and Byzantine Icons, Paraclete Press, Brewster, Massachusetts, 2022, pp. 5-6).
Icoana, resort al artei bizantine
În virtutea mesajului teologic pe care îl poartă peste veacuri, identificarea concretă a tradiției iconografice răsăritene se recomandă ca moștenire de drept bizantină. Cu toate că, primele elemente de influență și identificare au aparținut spațiului oriental, legătura icoanei cu Imperiul Roman a devenit tot mai evidentă încă din timpul persecuțiilor. Puțin mai târziu, în contextul libertății constantiniene, icoana a devenit principalul exponent al artei bizantine. Sub această instituție tutelară, iconografia răsăriteană a ajuns la cel mai înalt nivel de perfecțiune. Într-o expresie teologică pură, „icoanele s-au poziționat în centrul artei bizantine și al vieții bisericești. Puteau fi văzute și cinstite de către toți cei care se identificau ca aparținând acestei culturi. Fuseseră făcute să dăinuiască pentru veșnicie, supraviețuind oamenilor, slujind credinței și cultului liturgic în toate chipurile cu putință. Pentru o perioadă însemnată din istoria Imperiului Bizantin, icoanele s-au aflat în centrul disputelor aprinse despre ce fel de imagine ar fi fost admisibilă sub legea lui Dumnezeu, zugrăvirea și cinstirea lor fiind interzise de împărații iconoclaști. Sfârșitul acestor dispute, prin care s-a afirmat că împotrivirea față de icoanele creștine era erezie, a întărit, încă de atunci, faptul ca toți creștinii ortodocși să-și manifeste credința prin sărutarea sfintelor icoane” (Robin Cormack, Bizantine Art, second edition, Oxford University Press, 2018, p. 2).
Pantocratorul Sinait
Revenind la subtilitățile teologice desprinse din reprezentarea Pantocratorului Sinait, trebuie amintit faptul că, într-un mod aproape atipic, reprezentarea trece dincolo vizibil. Dincolo de convenționalul formei, interpretarea apofaticului din această icoană îi apropie pe hermeneuți de celebra sintagmă a Sfântului Teodor Studitul: Hristos este „Prototipul icoanei Sale”! Analiza artistică a imaginii scoate în evidență la o primă vedere o sumă de distorsiuni, generând în percepția privitorului „sentimentul de ambiguitate”. „Figura lui Hristos se află într-o relație ambiguă cu mediul înconjurător și cu temporalitatea: este răsărit, o noapte înstelată sau un moment intermediar? Deși Hristos pare să stea nemișcat, totuși El are o atitudine maiestuoasă, implicând o revoluție planetară, atât de vastă, cât și imperceptibilă… Prin ochii Săi mari, Hristosul Sinait exercită o putere fascinantă asupra privitorului. Prinsă în lăuntrul privirii Sale, vederea noastră este firesc (și astfel inexorabil) atrasă de partea dreaptă a feței Sale. Acolo însă extazul contemplației noastre este tulburat de ceva ce pândește în umbre, o forță opusă ce scrutează marginile privirii noastre, ascunsă într-un tărâm mai presus de percepție. Atunci când privim la Hristosul Sinait, ne aflăm față către față cu echivalentul vizual al pietrei de poticnire textuale care i-a fascinat atât de mult pe exegeții din vechime, pentru care suprafețele obscure și contradictorii ascundeau adâncimi luminoase de semnificații” (cf. Arhim. Maximos Constans, Arta de a vedea. Paradox și percepție în iconografia ortodoxă, traducere din limba engleză de Dragoș Dâscă, Ed. Doxologia, Iași, 2017, pp. 78-79).
Sinteza teologică a acestei minunate expresii iconografice nu poate fi decât într-o singură direcție, anume că paradoxul asimetriilor artistice oglindesc simetria soteriologică a Întrupării. În rezumat, icoana Pantocratorului Sinait confirmă dovada clară a posibilității văzute de expresie teologică a celor două firi ale lui Hristos (dumnezeiască și omenească), cuprinse iconic în aceeași unire ipostatică.
Pr. Ioniță Apostolache
Sursa: Ziarul Lumina
