Fiecare mod de vieţuire ascetică din primele veacuri avea diverse specificități. Astfel, viaţa anahoretică era mai liniştită, dar nu era scutită de păcatul trufiei, pe când viaţa chinovială era mai puternică, dar nu era întru totul liniştită. Sfântul Vasile cel Mare conciliază aceste două tipologii de vieţuire ascetică „constituind atât sihăstrii, cât şi mănăstiri, nu departe de cele din lume şi amestecate, ci stabilindu-le în apropiere şi separându-le”.
Dobândind o bogată experienţă ascetică, ţelul marelui capadocian a fost acela de a-i aduce şi pe ceilalţi fraţi ai săi la limanul mântuirii pe o cale pe care mulţi au considerat-o extrem de precisă şi sigură. Dragostea faţă de monahi, imposibil de contestat, se oglindeşte cel mai bine în vasta sa operă ascetică pe care a elaborat-o de-a lungul timpului. Între operele sale de caracter ascetic, cele mai cunoscute sunt: „Prealabilă înfăţişare ascetică”, „ Trei cuvinte ascetice”, „Despre asceză”, „Regulile morale”, „Regulile mari şi mici” şi „Constituţiile ascetice”. Clădindu-şi operele pe adevărul Sfintei Scripturi, Sfântul Vasile n-a rezolvat toate problemele legate de vieţuirea monastică, dar un lucru este limpede şi clar: Cuvântul lui Dumnezeu nu este numai o carte morală, ci prilejul comunicării reciproce a experienţelor duhovniceşti în Duhul care-i uneşte pe toţi într-un trup. Prin faptul că Biblia e acceptată ca regulă de viaţă comună, aspectul harismatic şi dialogic al vieţii în comun nu scade, ci se găseşte pe o bază solidă.
Monahul, un ostaş al lui Hristos
În opera sa „Prealabilă înfăţişare ascetică”, monahul este asemănat cu un ostaş al lui Hristos, mai întâi pentru a se arăta disciplina la care trebuie să răspundă, iar mai pe urmă pentru a răspunde la chemarea lui Dumnezeu prin detaşarea de orice grijă materială (Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele, Conţinutul, pe scurt, al lucrărilor ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare, în PSB 18, p. 24). După cum soldatul nu se încurcă cu grijile pământeşti, aşa trebuie să facă şi monahul adevărat, „nu trebuie să se odihnească”, „să nu se îngrijească de nici un fel de odihnă pe pământ”, să se lepede de toată grija cea lumească, trebuie să lupte împotriva gândurilor, să-l aibă în faţa ochilor pe Hristos şi să rabde ca El: „Aşadar, ostaşule al lui Hristos, luând aceste pilde mici din faptele omeneşti, să te gândeşti la bunătăţile cele veşnice. Să-ţi hotărăşti o viaţă de pribegie, singuratică, săracă. Să te faci neatârnat de nimic, să te lepezi de grijile lumeşti, să nu te împiedice nici pofta de femeie, nici îngrijirea de copii, căci acestea sunt cu putinţă pentru cel ce se osteneşte lui Dumnezeu. Înarmează-te ca să fii neînvins la orice lucru şi neclintit la suflet printre primejdii, nu pierde credinţa, ai pe Hristos înaintea ochilor, care pentru tine toate a răbdat, amintindu-ţi că pentru Hristos şi ţie ţi se cate să rabzi totul. Şi prin aceasta vei birui căci ai urmat biruitorului Împărat, care şi pe tine te face părtaş al biruinţei sale” (Sfântul Vasile cel Mare, Rânduielile…, p. 174).
Vieţuind în aceeaşi mănăstire, monahii duc o viaţă închisă în chiliile lor, aşa cum văzuse Sfântul Vasile în călătoriile sale prin Orient. El a aşezat acest fel de monahism prin care a voit să adune tot ce e mai bun în viaţa singuratică şi să înlăture tot ce era nepotrivit şi care împiedica atingerea scopului. În acest fel şi viaţa de obşte întemeiată de el era singuratică, dar prinsă într-un trunchi comun, unde fiecare putea să se simtă ca şi cum ar fi fost singur. În acest sens, al lepădării de lume, Sfântul spune: „Cel ce s-a depărtat de viaţa obişnuită, nevoindu-se pentru viaţa cea dumnezeiască, să se nevoiască nu singur prin sine şi nu deosebit unul de altul. Căci pentru o asemenea viaţă e nevoie de adeverire, ca să nu fie ea bănuită vicleneşte. Şi pentru legea duhovnicească cere ca cei ce gustă Paştele cel de taină să fie nu mai puţini de zece, tot astfel şi aici se cuvine ca mai vârtos să se înzecească decât să se împuţineze numărul celor ce împreună se nevoiesc în viaţă duhovnicească” (Ibidem, p. 175).
Lepădarea de bunurile pământeşti
După ce mai întâi îi sfătuieşte pe fraţi să renunţe la bunurile materiale pentru a dobândi comuniunea cu Hristos, aceasta find o condiţie absolut necesară pentru atingerea scopului vieţii monahale, Sfântul Vasile merge mult mai departe, arătând că cel ce intră în monahism trebuie să se lepede şi de viaţa socială. În primul său „Cuvânt ascetic”, Sfântul Vasile le oferă monahilor exemple din Vechiul şi Noul Testament: „Asemenea a fost în Vechiul Testament Avraam care şi-a atras glorie prin preferinţa de a aduce jertfă lui Dumnezeu, fără compasiune, pe unicul său fiu şi avea deschise şi porţile locuinţei lui, fiind pregătit pentru cei ce urmau să-l viziteze. Căci ai auzit: «Vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor» (Matei 19, 24). Şi mai mari decât acestea a dovedit Iov şi mulţi alţii, ca David şi Samuel. Iar în Noul Testament asemenea au fost Petru şi toţi Apostolii. Căci tot omul va cere roadele iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi se va judeca cu pedeapsa pentru înfrângerea acestor porunci şi a tuturor celorlalte. Precum Domnul arată în Evanghelii spunând: «Cel care iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» (Matei 10, 37) şi «cel care nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa şi pe femeie şi pe copii şi chiar viaţa sa însăşi nu poate să fie ucenicul Meu» (Luca 14, 26)” (Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele, Conţinutul pe scurt al lucrărilor ascetice…, în PSB vol. 18, pp. 61-62). Viaţa monahală este o jertfă, deoarece viaţa ascetică este o viaţă săracă şi nestingherită pentru care monahul trebuie să se golească de bogăţiile materiale, dar şi de patimi şi de răutăţi deoarece „multe necazuri produc sufletului grija şi silinţa spre lucrurile materiale”, în felul acesta lepădarea călugărului nu presupune doar latura bunurilor materiale.
Pr. Ioniță Apostolache
