Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Luceafărul Olteniei
Cinstitul şi străvechiul aşezământ monahicesc de pe Defileul Jiului, de la Lainici, îşi
sărbătorește astăzi ocrotitorul, pe Sfântul Cuvios Irodion, un adevărat „Luceafăr
duhovnicesc” pentru credincioși. În această bucurie sfântă, sute de credincioşi vor
poposi la sfânta mănăstire pentru a primi binecuvântare şi spre împlinirea rânduielii
liturgice, cuprinsă în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, săvârşită de Înaltpreasfinţitul
Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei.
De opt ani, ziua de 3 mai are o însemnătate deosebită pentru vieţuitorii sfintei Mănăstiri
Lainici, dar şi pentru credincioşii care poposesc aici la rugăciune. Praznicul Sfântului
Cuvios Irodion, Luceafărul Olteniei, este marcat prin săvârşirea Sfintei Liturghii de către
IPS Părinte Mitropolit Irineu, înconjurat de un ales sobor de preoţi şi diaconi.
Călugăr din pruncie
Rânduit de Dumnezeu spre luminarea multora, preacuviosul părinte s-a născut în
Bucureşti, în anul 1821, şi a primit la botez numele de Ioan. Chemarea Duhului a
răsunat cu putere în inima sa încă din fragedă pruncie, iar la 20 de ani, tânărul cu viaţă
de ascet îşi găseşte adevărata menire închinoviindu-se ca frate în vestita lavră a
Mănăstirii Cernica. Păşeşte îndrăzneţ spre o lume pe care o simte tot mai vie în inima
sa. Luptele duhovniceşti devin în scurt timp fapte cotidiene, iar postul şi rugăciunea se
transformă în mod de viaţă. După ce a trecut prin aproape toate ascultările şi a arătat
de fiecare dată înţelepciune şi cumpătare, fratele Ioan a primit, la 3 decembrie 1846,
îngerescul chip al călugăriei, sub numele de Irodion. Aici, în agora sfinţilor, tânărul
monah îl descoperă pe Sfântul Calinic, viitorul Episcop al Râmnicului, care, simţindu-i
râvna şi sufletul curat, îl primeşte în ceata ucenicilor săi. Sub înrâurirea acestuia,
îngerescul monah este preoţit şi învrednicit de darul duhovniciei peste întreaga obşte.
Din acea clipă, Irodion a devenit duhovnicul de la Cernica, un avvă căutat de multe
suflete pentru sfatul său plin de înţelepciune şi de puterea Duhului.
În anul 1850, Dumnezeu rânduieşte ca ucenicul şi avva, Sfântul Calinic şi Cuviosul
Irodion, să păşească împreună pe pământul Olteniei. Din acest moment, rolurile se
inversează: avva devine ucenic, iar ucenicul avvă, într-o singură şi sfântă armonie:
Lainici.
Prezenţa preacuviosului părinte în mijlocul monahilor de pe malurile Jiului ca duhovnic
şi mai apoi ca stareţ (în 1854) vine să completeze tradiţia isihastă din mănăstirile
Olteniei.
Sfântul Irodion a fost rânduit de Dumnezeu pentru a păstra aprinsă la Lainici candela
monahismului isihast, alături de Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care, după tradiţie,
a întemeiat aici primul schit, şi de Atanasie schimnicul, primul stareţ al mănăstirii, care a
înfruntat de unul singur pericolul greco-catolic care se năpustise ca un tăvălug şi spre
Oltenia. Iată ce spune Sfântul Calinic în cartea de instalare a părintelui Irodion ca stareţ
la Mănăstirea Lainici: „Dat-am smerenia noastră această carte cuviosului Ieromonah
Irodion, pe care, după chibzuirea ce am făcut, l-am orânduit stareţu părinţilor şi fraţilor
de la Schitul Lainici, din judeţul Gorju, precum şi chivernisitor acestei şi celorlalte
chiverniseli ale acelui schit, în locul cuviosului Ieromonah Chiril, cel ce şi-a dat
demisia…” (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37, nr. 635 din 15 iunie
1854). De anul instalării sale ca stareţ la Mănăstirea Lainici se leagă o frumoasă
întâmplare istorisită de biograful Sfântului Calinic, arhimandritul Anastasie Baldovin. În
timp ce străbătea drumul prin munţi pentru a se întoarce de la Mănăstirea Lainici la
episcopie, Sfântul Calinic a fost vestit în duhul de cuviosul Irodion despre moartea
cucernicului părinte Nicandru, stareţul Lavrei de la Cernica şi ucenicul său iubit. Altă
dată, pe când se afla la episcopie împreună cu ucenicii săi, Sfântul Calinic s-a ridicat de
pe scaun şi a binecuvântat cu mâna în văzduh zicând: „Domnul!” Ucenicii au rămas
muţi de uimire. Văzându-i nedumeriţi, sfântul le-a răspuns: „Tocmai mi-a cerut
binecuvântare stareţul Irodion de la Lainici, ca să facă un lucru”.
Părintele dorinţelor înalte
Dorinţa de a reînvia duhul rugăciunii isihaste în Mănăstirea Lainici i-a adus Sfântului
Irodion multă tulburare de la vrăjmaşul diavol. Alesele sale calităţi duhovniceşti au fost
adevărate pietre de poticnire pentru cei ce nu trăiau autentic adevăratul duh al vieţii
monahale. Nu puteau privi la strălucirea luceafărului şi căutau să o întunece prin vorbe
de ocară şi bârfe de tot felul, producând de cele mai multe ori tulburare în obşte. Pentru
a nu dezbina turma pe care o iubea atât de mult, evlaviosul părinte a preferat să se
retragă din egumenat. Rămaşi singuri în faţa ispitelor, „fiii risipitori” ai Lainicului au căzut
la picioarele sfântului pentru a-l îndupleca să revină la cârma corabiei care plutea în
derivă. Au întocmit chiar o jalbă către episcopie, pe care au semnat-o cu toţii: „Pe
părintele Irodion ca să ne fie păstor vrem, precum şi mai înainte ne-au fost. Şi cu înscris
încredinţăm Preasfinţiilor Voastre, şi Sfinţiei Sale părintelui Irodion, că nu vom ieşi din
cuvântul ce ni se va porunci pentru mântuirea noastră, până la sfârşitul vieţii noastre şi
de aceasta ne rugăm să nu ne laşi, ci să ne fii milostiv şi cum Duhul Sfânt te va lumina
asupra nevredniciei noastre” (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37,
folio 72, nr. 1122 din 7 august 1859).
În timpul egumenatului său, Schitul Locurele a înflorit duhovniceşte. Monahii ctitori,
Luca şi Cleopa, au primit de la cuviosul părinte ajutor pentru tencuirea bisericii. Sfântul
locaş a fost sfinţit chiar în ziua hramului, 6 august 1860, de către Sfântul Ierarh Calinic.
Astăzi, amintirea celor doi asceţi a rămas vie pe aceste meleaguri. Acolo, în tihna
freamătului de codru, rugăciunea isihastă, transmisă din generaţie în generaţie, de la
Sfântul Irodion încoace, a constituit dialogul perfect cu Părintele cerului şi pământului.
Zidurile bătrânei biserici ridică şi astăzi din negura vremii colbul vechilor amintiri,
coborâte parcă dintr-o altă dimensiune.
Înaintevăzător cu duhul
Foarte mulţi credincioşi din întreaga ţară băteau potecile înguste din defileul Jiului
pentru a ajunge să vorbească, măcar pentru o clipă, cu preacuviosul părinte Irodion.
Era un adevărat pelerinaj: bolnavi, îndrăciţi, oameni cu fel de fel de necazuri şi apăsări
veneau la el ca la un sfânt şi nici unul nu pleca acasă nemângâiat. Tradiţia spune că
sfântul era văzător cu duhul. Părintele Ioanichie Bălan, autorul „Patericului românesc”,
povesteşte minunea pe care sfântul a făcut-o cu o femeie care venise la mănăstire
pentru a-i aduce lapte: „V-am adus, părinte, lapte de pomană, de blagoslovenie!”, iar
cuviosul i-a răspuns: „Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!”; „Ba nu, părinte – a
zis femeia, de la capra mea este”; „Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu
mai este capra ta!” Atunci, femeia vădită şi-a recunoscut păcatul şi din ziua aceea n-a
mai pomenit numele necuratului.
O profeţie împlinită
În ziua de 3 mai 1900, înainte de a trece la cele veşnice, Sfântul Irodion le-a vestit
ucenicilor săi pustiirea mănăstirii: „Fiii mei, să ştiţi că, puţin după ducerea mea, schitul
acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi
făgăduinţele călugăreşti pe care le-aţi dat lui Hristos!” Prorocia avea să se împlinească
odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. Când au ajuns pe Defileul Jiului, în
toamna anului 1916, trupele germane au distrus aproape totul: mănăstirea a fost
transformată în grajd pentru cai, odoarele s-au furat, iar arhiva a fost mistuită de flăcări.
Foarte mulţi dintre călugării rămaşi în viaţă au fost duşi în Germania, unde au sfârşit cu
toţii. Timp de 13 ani, la Lainici, candela vieţii monahale s-a stins. Abia în 1929,
arhimandritul Visarion Toia a reuşit să readucă la viaţă viaţa monahală de aici.
După ce cuviosul părinte s-a mutat la ceruri, mormântul său a devenit un adevărat izvor
al Siloamului pentru credincioşii veniţi din toate părţile ţării. Foarte mulţi demonizaţi erau
vindecaţi, iar bolnavii găseau aici tămăduire. Tradiţia spune că unii oameni ar fi răscolit
mormântul şi ar fi luat părticele din sfintele sale moaşte. Când s-au împlinit şapte ani de
la mutarea la ceruri, părintele Iulian Drighicioiu, unul dintre ucenicii sfântului, a luat
binecuvântare de la episcopie pentru deshumare. Simţise în duhul prezenţa dascălului
său şi era sigur că şade neputrezit la streaşina bisericii. Aici l-a descoperit, întreg şi
frumos mirositor, ca un trandafir care se deschide primăvara la razele soarelui. Minunea
a fost comunicată mai întâi episcopiei, după care, conform tradiţiei monahale, sfântul a
fost aşezat din nou în pântecele pământului. Mărgăritarul a fost coborât înapoi, îngropat
mult mai adânc de data aceasta. Abia în anul 1929, moaştele sfântului au fost
redescoperite de preacuviosul părinte Visarion Toia, stareţul Mănăstirii Lainici, care le-a
aşezat într-un loc de taină. De atunci, nimeni nu a mai reuşit să le găsească. Dumnezeu
aşezase mantia vremii peste Luceafărul de la Lainici pentru a-l arăta la vremea
rânduită. Amintirea minunilor şi a vieţii duhovniceşti pe care o trăise au rămas singurele
repere peste timp în speranţa unei viitoare redescoperiri.
La 8 aprilie 2009, chiar în ziua pomenirii Sfântului Irodion, IPS Părinte Irineu a cerut
binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel pentru a începe căutarea mărgăritarului.
Pe data de 10 aprilie, sfântul s-a lăsat redescoperit. Bucuria descoperirii sale a fost
foarte mare, Mitropolitul Olteniei aşezând sfintele moaşte la loc de cinste în biserica cea
mare a mănăstirii, într-o frumoasă raclă de argint, spre binecuvântarea şi alinarea
credincioşilor.
În ziua de 30 aprilie 2011, mii de credincioşi din întreaga ţară au trecut pragul sfintei
mănăstiri pentru a lua parte la ceremonia de proclamare a sa ca sfânt, cu prăznuirea în
data de 3 mai.
