Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 1 februarie pe Sfântul Mucenic Trifon. În Molitfelnic la rânduiala ce se face la ţarini (holde), la vii şi la grădini, când se întâmplă să fie stricate de sălbăticiuni sau de alte vietăţi ca lăcuste, gândaci şi altele este integrată şi Rugăciunea Sfântului Mucenic Trifon pentru păzirea grădinilor, a viilor şi pentru toate holdele. Sfântul Mare Mucenic este cunoscut în Biserica Ortodoxă ca ocrotitorul ogoarelor, deoarece într-o primăvară, semănăturile locuitorilor din Campsada erau puse în pericol de o mulţime de lăcuste. Trifon s-a rugat lui Dumnezeu să scape ogoarele de pierderea lor, lucru care s-a şi întâmplat. De atunci şi până astăzi, Sfântul Trifon este cinstit ca ocrotitorul ţarinilor şi grădinilor oamenilor.
Sfântul s-a născut în satul Lampsac din Frigia (Asia Mică), sat aşezat în apropierea oraşului Apomeea. Părinţii lui au fost creştini şi l-au crescut cu dragoste de Dumnezeu. Tânărul Trifon a fost binecuvântat din copilărie cu darul minunilor. La vârsta de 17 ani a tămăduit pe Gordiana, fiica împăratului Gordie (238-244). Reîntors acasă de la Roma, Trifon a început să propovăduiască învăţătura Mântuitorului Hristos prin satele Frigiei, vindecând bolnavii în chip minunat.
Propovăduirea şi faptele bune ale Sfântului Trifon s-au sfârşit o dată cu mucenicia şi viaţa lui, în anul 250 de la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în oraşul Niceea, în timpul persecuţiilor creştinilor din porunca împăratului Deciu (249-251). Trifon a fost prins cu alţi tineri creştini şi întemniţaţi din porunca lui Aquilin, prefectul Orientului. Toate încercările lui Aquilin de a-l face pe Sfântul Trifon să renunţe la credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos şi să aducă jertfă zeilor, au rămas zadarnice.
În cele din urmă, Aquilin a poruncit moartea Sfântului Trifon prin sabie. Dus de ostaşi la locul de osândă, Sfântul Trifon s-a rugat şi îndată şi-a dat sufletul său Domnului Iisus Hristos, înainte ca sabia călăului să cadă asupra gâtului său.
Un fragment din moaştele Sfântului Trifon se află la Biserica bucureşteană Cărămidarii de Jos din Protoieria III Capitală. Biserica este situată în partea de jos a oraşului Bucureşti, pe malul drept al râului Dâmboviţa, începând de la Podul Vechi, astăzi ,,Podul Timpuri Noi”, şi până la ieşirea din oraş a acestui râu (se întindea odinioară mahalaua ,,Cărămidarii de Jos”, astăzi cartierul ,,Tineretului”). Zidirea care dăinuie şi astăzi este de dată mai recentă, dar ea s-a înălţat pe un loc sfinţit încă din veacul al XVIII-lea. Pentru început a fost construită o biserică de lemn, iar în anul 1856 s-a pus piatra de temelie pentru o biserică de zid. În urma unui incendiu din 1922 lăcaşul de cult a avut foarte mult de suferit astfel că la 14 decembrie 1930 Patriarhul Miron Cristea a sfinţit biserica, după reparaţiile necesare, adăugându-i şi hramul ,,Sf. Mucenic Trifon”, după dorinţa credincioşilor parohiei care se ocupau şi cu grădinăritul şi cultivarea florilor. De-a lungul timpului la biserica parohiei au fost executate numeroase lucrări de întreţinere şi înfrumuseţare.
În tradiţia populară, după cum aflăm de pe site-ul crestinortodox.ro, există credinţa că Sfântul Trifon are putere asupra începutului de primăvară. Astfel, el este cunoscut în credinţa populară ca cel ce păzeşte livezile de omizi şi lăcuste, iar pe oameni, de nebunie.
În ziua de pomenire a Sfântului Trifon se practică o serie de rituri, cu scopul de a asigura protecţia şi fertilitatea livezilor de pomi fructiferi şi a viilor. În vechime, viticultorii şi pomicultorii ţineau post în aceasta zi şi chemau preotul să le stropească cu agheazmă livezile şi via, ca acestea să fie ferite de nerodire şi de secetă sau grindină.
În sudul Olteniei există un ritual complex de pregătire a viei pentru noul sezon, cunoscut sub numele de Arezeanul (Tăiatul) viilor. Pe lângă acest obicei de tăiere a corzilor de viţă-de-vie, viticultorii aprindeau focuri la marginea plantaţiilor şi afumau via cu o cârpă aprinsă, spre a feri via de pătrunderea forţelor malefice.
În zonele Banatului şi ale Transilvaniei, în ziua de 1 februarie bărbaţii ieşeau în livezi şi după ce curăţau pomii îi stropeau cu apa luată în zori din izvoare şi sfinţită de preot.
Un alt obicei întâlnit în aceasta zi era ‘scuturatul pomilor’. Cu topoarele în mâini, bărbaţii loveau pomii la rădăcina, mimând tăierea acestora: ‘-Măi, pomule, face-i roade, că de nu, eu te tai’. Răspunsul era dat de un copil în vârstă de 7-8 care simboliza ‘sufletul’ pomului: ‘- Lasă-mă, iartă-mă, nu mă lovi, nu mă tăia, c-oi înflori şi-oi rodi, când vremea mi-a veni şi de noroc ţi-oi fi’. Odată ce ritualul de la vie era încheiat, viticultorii se îndreptau în alai spre casă. Veneau spre casă purtând pe cap cununi făcute din primele corzi tăiate din vie. Acasă, viticultorii erau aşteptaţi cu masa abundentă, semn că astfel trebuia să fie şi producţia viticolă.
În Banat a existat un obicei, astăzi pierdut, ca din vârful dealurilor cu vii să se rostogolească o roată aprinsă. Sensul obiceiului era de a fertiliza via si a îndepărta de ea duhurile nefaste, printre care şi iarna.
Ziua de 1 februarie este numită în unele zone Ziua omizilor. În aceasta zi, unele gospodine sfinţeau grâul şi porumbul pe care îl aveau spre a fi semănat. Alte gospodine mergeau cu turte la muşuroiul furnicilor şi le spuneau: „Cum vă dau eu de mâncare, aşa voi să nu-mi mâncaţi recolta!”.
(Sursa: Basilica)
