Cuvântul de învăţătură al ÎPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, la Duminica a XVII-a după Rusalii, a Cananeencei (Matei 15, 21-28)

Aşa cum vedem din Sfânta Evanghelie, Domnul Se afla în afara ținutului lui Israel, dincolo de hotarele Țării Sfinte, în partea de nord, într-o zonă ai cărei locuitori nu aveau aceeași credinţă cu poporul ales. Prezența Domnului în această zonă adeverește că El a venit pe pământ nu numai pentru poporul lui Israel, ci pentru întreaga lume. El nu este numai Izbăvitorul poporului lui Israel, ci al tuturor oamenilor, pentru că „toţi oamenii au nevoie să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Ieșirea Mântuitorului Iisus Hristos dincolo de pământul lui Israel este o prefigurare a faptului că Evanghelia Sa va fi propovăduită nu numai poporului evreu, ci și altor neamuri. Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului, Care a venit în lume pentru a ne vindeca de suferința pe care o moștenisem de la Adam, pentru a ne izbăvi de stricăciune, de moarte şi de chinurile veșnice. Toate acestea ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, deoființă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, a venit în lume pentru că lumea este a Sa. În felul acesta, El poartă grijă de toţi oamenii care sunt în această lume, nu numai de cei care sunt din neamul lui Israel, ci și de cei care provin dintre popoarele păgâne. Deci prezența Mântuitorului Iisus Hristos în părțile Tirului și ale Sidonului este o prefigurare a predicării Evangheliei printre păgâni, deoarece Dumnezeu cheamă toate popoarele la mântuire.

Este adevărat că Mântuitorul a venit în lume „pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel” și că a săvârşit cele mai multe din minunile Sale în Israel, în Țara Sfântă. De data aceasta, însă, El Își arată puterea Sa dumnezeiască, care depășește granițele casei lui Israel şi face minuni la alte neamuri la care „n-a fost trimis”. Cuvintele Domnului „a fost trimis” ne arată că El nu este numai Om adevărat, ci şi Dumnezeu adevărat. Fiind Fiul Tatălui Ceresc, El este Cel Care a fost trimis din ceruri în lume ca să mântuiască lumea: „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3, 16).

Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit adesea ostilitatea unora dintre evrei și o lipsă de receptivitate a acestora față de Evanghelia Sa, El vrea să arate ucenicilor Săi că poate descoperi credință acolo unde evreii nu se așteaptă. Înțelepciunea Mântuitorului se arată în faptul că, pe de o parte, El trece hotarele Palestinei și ajunge în patria femeii păgâne, iar pe de altă parte, refuză să-i răspundă acesteia la prima cerere a ei de-a vindeca pe fiica sa bolnavă, chinuită de diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atât tăcerea Mântuitorului, cât și întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil acestei femei de alt neam și de altă religie decât evreii, ascund intenția Lui de a evidenția mai bine credința mare pe care o avea ea. Dacă El nu lăsa femeia să insiste atât de mult, să stăruiască îndelung în rugăciunea ei, ucenicii Săi nu ar fi putut vedea atât de clar trei mari calități sau virtuți ale acestei femei: credința puternică, smerenia adâncă și rugăciunea stăruitoare.

Din faptul că Mântuitorul a așteptat un timp până a împlinit rugăciunea femeii cananeence, învăţăm că pe Dumnezeu Îl roagă nu numai oamenii simpli, ci şi apropiații Săi, Sfinţii Apostoli. Biserica, deci, prin Sfinții Apostoli și prin slujitorii ei, arhierei şi preoți, se roagă permanent lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel, clerul și credincioșii într-o desăvârșită comuniune, se roagă Domnului Hristos unii pentru alţii. Sfinţii Apostoli, cum constatăm, se roagă pentru femeia cananeeancă: „Slobozește-o, că strigă în urma noastră” (Matei 15, 23). Prin aceste cuvinte ucenicii au arătat că nu sunt indiferenți la suferința oamenilor. Necazul și boala ne strâng atât de puternic încât noi, sub povara acestei greutăți, strigăm puternic către Dumnezeu. Psalmistul David subliniază înțelesul profund al acestei rugăciuni: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine” (Psalmi 140, 1). Deci omul strigă către Dumnezeu pentru că simte sufletul apăsat și îndurerat. Într-o astfel de durere omul trăiește o greutate care uneori este atât de mare încât devine parcă insuportabilă. În aceste chinuri, sărmanul om aleargă şi cade înaintea Bunului Dumnezeu, spre a dobândi izbăvire, vindecare şi iertare de păcate. Ce ne apasă şi ce ne îngreunează ştim cu toţii. Cunoaștem durerile, necazurile, bolile şi toate apăsările ce vin din viața noastră păcătoasă și de la vrăjmașul diavol căruia îi slujim cu faptele noastre rele. Toate durerile se adună asupra noastră, încât dacă nu strigăm şi nu-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute, să ne ridice povara, riscăm să murim sub povara acestei greutăți ce ne apasă cumplit. Tocmai de aceea, Mântuitorul Hristos ne învaţă în permanență să strigăm la El când ne aflăm în suferințe şi dureri şi El să ne izbăvească de cel viclean.

Femeia cananeeancă se afla în mare suferință şi într-o clară neputință. Ea nu putea să vindece pe fiica ei, deoarece aceasta era stăpânită de un duh necurat. Nici chiar dacă ar fi avut altă boală sau suferință, cananeeanca nu ar fi putut să o vindece pe fiica ei, cu atât mai mult în acest caz în care fata era posedată de un duh necurat. Prin urmare stăpânirea diavolului despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist era atât de îngrozitoare şi înfricoșătoare, încât femeia disperată striga „în gura mare”, adică striga din toată fiinţa ei. Apoi, după felul cum Îl roagă: „Miluiește-mă, Doamne, Fiule al lui David!” (Matei 15, 22), femeia cananeeancă mărturisea credința ei în Mântuitorul nostru. Ea știa că în Domnul Iisus Hristos lucrează puterea lui Dumnezeu, că El poate să săvârșească lucrarea vindecării sau eliberării oamenilor de păcate, de boli și de diavoli. Ea auzise de asemenea că „Fiul lui David”, cum îl strigă ea pe Domnul nostru Iisus Hristos, este un mare doctor vindecător de suflete și de trupuri. În felul acesta, femeia cananeeancă mărturisea atât credința ei vie în Mântuitorul Hristos, cât și încrederea că numai El poate vindeca pe fiica ei bolnavă.

Sfântul Evanghelist ne spune că Mântuitorul a trecut cu vederea inițial strigătul femeii. Femeia disperată striga în urma Lui cu glas mare. Striga ca Dumnezeu să-Și întoarcă Faţa spre ea, s-o asculte și s-o miluiască. Psalmistul David zice despre acest fel de rugăminte că fiecare om trebuie să strige la Dumnezeu când vrea să fie ascultat pentru cererea sa: „Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele șterge-le” (Psalmi 50, 10). Psalmistul subliniază acest fel de rugăciune având în vedere că păcatele omului opresc mila lui Dumnezeu, păcatul așezându-se între noi și Dumnezeu. În tradiția Părinților, înainte ca rugăciunea omului să coboare în inimă, trebuia făcută cu voce tare. Sfântul Ioan Casian ne spune că slujbele de dimineața și seara din vremea sa erau la început rostite cu trezvie, ca, la sfârșit, să se încheie în tăcere deplină și liniște sufletească (SF. IOAN CASIAN, „Așezăminte monahicești”, în coll. „PSB”, vol. 57, traducere de David Popescu și Vasile Cojocaru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990, p. 125).

Dacă vrem să ne audă Dumnezeu, trebuie să ne spălăm de păcate prin Spovedanie și prin lacrimi. Numai astfel curățiți, Dumnezeu ne va vedea sufletul nostru. Ca atare, viaţa noastră este cercetată de Dumnezeu dacă devine curată și plăcută Lui, fiind ca o oglindă în care să se reflecte lumina slavei cerești. Desigur, femeia cananeeancă era de altă credință decât iudeii, cu toate acestea strigă după Mântuitorul Hristos pentru că era în mare suferință pentru fiica ei chinuită de demon. La această durere participau și Sfinții Apostoli, nu că ar fi fost deranjați de strigătul ei, ci pentru că trăiau și ei această durere. Așa că ei au stăruit ca Domnul să Se întoarcă cu Faţa spre femeia cananeeancă pentru a-i vedea chipul și sufletul îndurerate de suferință. Asemenea facem şi noi în Sfânta Biserică, atunci când Îl rugăm pe Dumnezeu să ne cerceteze cu milă şi îndurare, atât pe noi cât și pe cei apropiați ai noștri bolnavi și chinuiți de cel rău. Îl rugăm să privească spre noi, pentru că, de multe ori, prin faptele noastre am îndepărtat pe Cel Bun de la noi și am primit în inima noastră pe cel rău. În felul acesta, noi îi arătăm în rugăciunea noastră nu un suflet curat şi smerit, ci mulțimea păcatelor noastre.

Dialogul Mântuitorului Hristos cu femeia cananeeancă, pe lângă faptul că a scos în evidență smerenia și credința ei, a corectat și reaua credinţă a iudeilor care se considerau singurii aleși, iar pe păgâni îi considerau condamnați de Dumnezeu. În opinia lor, numai pentru ei trebuia să vină Mesia şi doar pe ei trebuia să-i ocrotească şi să-i înveţe, ca pe cei care au primit binecuvântările lui Avraam, Isaac sau Iacob. Însă Mântuitorul, prin această minune, a dorit să spună că toţi sunt din seminția lui Avraam, că nu există om pe lumea aceasta care să nu fie creat din dragostea lui Dumnezeu. Atunci când Mântuitorul spunea că: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale Casei lui Israel” (Matei 15, 24), El a dorit să arate Apostolilor Săi că această Casă a lui Israel este întregul popor al lui Dumnezeu, întreaga lume, nu numai din timpul acela, ci din toate timpurile, până la sfârșitul veacurilor. Apoi, prin cuvintele „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26), Domnul Se adresa Apostolilor care, se pare că și ei aveau o oarecare convingere că popoarele care nu aveau Legea lui Moise nu erau decât niște „câini”. Este clar că un Dumnezeu Care iubeşte, Care Își varsă sângele Său pentru întreaga omenire, nu putea accepta convingerea aceasta greșită că unii oameni sunt câini. Deci, Mântuitorul a spus aceste cuvinte tocmai pentru a arăta celor care urmau să propovăduiască învăţătura Sa, că nu există popor în lume care să fie mai puţin preferat de Dumnezeu decât altul, ci toţi oamenii sunt egali înaintea Lui. Mesajul a fost de îndată înțeles şi aşezat la inima Sfinţilor Apostoli, aceştia urmând mai apoi să meargă la toate neamurile, să le boteze „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).

Femeia cananeeancă, după ce a auzit cuvintele Domnului: „nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26), a arătat o smerenie deosebită. Ea a răspuns cu fruntea plecată: „Da, Doamne!”, adică sunt de acord cu acest lucru, dar: „Şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15, 27). Iată că, deşi noi suntem făcuți şi înzestrați de Dumnezeu cu atâtea daruri, încât ar trebui să fim totdeauna lipiți de Stăpânul vieții noastre şi să nu spunem niciodată ceva potrivnic, totuşi, Părintele ceresc ne-a făcut cu voință proprie şi curaj, lucru pe care-l întâlnim şi la femeia cananeeancă. Ea are voință şi curaj, când răspunde Mântuitorului aceste cuvinte. Evident, această îndrăzneală a ei este bună și binecuvântată de Mântuitorul nostru. Cananeeanca nu pretinde să mănânce toată pâinea, nu cere ca Dumnezeu să o privească cu mare milostivire pentru că neamul ei era închinător la idoli, ci Îi cere un minim necesar pentru viaţa ei și a fiicei ei. Așadar, şi câinii aceştia, care erau considerați a fi necurați şi necredincioși, au și ei drepturile lor pentru că sunt creaturile lui Dumnezeu. Văzând această credință și umilință, Mântuitorul rostește concluzia finală: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 28). Prin aceste cuvinte, Domnul nostru ne-a arătat că El a venit pe pământ pentru mântuirea tuturor oamenilor şi că noi, când suntem în necazuri şi suferințe, trebuie să ne ridicăm mintea şi cugetul nostru la Dumnezeu şi să strigăm din tot sufletul: „Doamne, ajută-ne!”.

Cuvintele femeii cananeence ne sunt model al rugăciunii cu stăruință. Să urmăm ei, nu pentru că Dumnezeu nu ne-ar auzi altfel, ci pentru că în strigarea inimii și în stăruință, ne ridicăm în ceruri la Dumnezeu. Din credința vie, smerenia adâncă și rugăciunea stăruitoare a femeii cananeence, învățăm și noi cât de mare este nevoia de a ne ruga pentru alții. Ca mamă îndurerată, ea se ruga, zicând: „Doamne, miluiește-mă!” și „Doamne, ajută-mă!”.

Să mulțumim lui Dumnezeu pentru învăţătura sfântă adusă de această Evanghelie! Să-L rugăm să ne audă rugăciunile şi să ne mântuiască sufletele noastre, după cum a tămăduit-o pe fiica femeii cananeence, atunci când a zis: „Fie ție după cum voiești. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 28). Amin!