Iubire, jertfă şi slujire
În timpul Sfântului şi Marelui Post al Paştelui, Evangheliile şi rugăciunile Bisericii ne îndreaptă privirea mai mult spre întâmplările care s-au petrecut în vremea patimilor Domnului, vrând să ne arate locul şi rostul acestora în iconomia mântuirii. De pildă, în această vreme auzim cum însuşi Hristos vesteşte de trei ori apostolilor că va pătimi şi va trece prin focul suferinţelor, încercând să-i pregătească pentru acel timp în care îL vor vedea prins, batjocorit, scuipat, răstignit pe cruce şi apoi înviat.
Se cuvine să ne oprim la aceste trei momente din viaţa Mântuitorului, în care El însuşi vorbeşte despre patimile Sale, să vedem cum au înţeles apostolii aceste rostiri, ce înţeles le-a dat Mântuitorul şi ce avem noi de înţeles din ele.
Iată, de pildă, prima rostire a patimilor. Aflându-se cu ucenicii în părţile Cezareiii lui Filip, Mântuitorul le-a spus celor 12 apostoli că El trebuie să meargă în Ierusalim şi că acolo va avea multe de pătimit din partea bătrânilor şi a arhiereilor. Acolo va fi ucis, dar a treia zi va învia. Îi privea în faţă pe fiecare, dorind parcă să se asigure că îl înţeleg.
Apostolii n-au înţeles însă sensul celor vestite lor. Ei îl urmează pe cale de peste 3 ani, îl văzuseră vorbind mulţimii, fuseseră martori ai minunilor săvârşite de El şi nu le venea să creadă că totul va sfârşi prin patimă şi prin moarte. Ba mai mult, Petru, cel mai bătrân dintre ei, i-a şi spus: „Doamne, fii milostiv cu Tine! Să nu ţi se întâmple una ca asta!” Cu alte cuvinte, mai aproape de înţelegerea noastră: „Doamne, nu-i bine să mergi pe acest drum!”
Mântuitorul l-a mustrat pe Petru pentru lipsa lui de înţelegere, pentru opacitatea şi limita gândirii lui. El reţine din vestirea Mântuitorului doar patima, durerea şi jertfa, fără iubirea care a transfigurat-o, şi fără a întrezări sfârşitul: Învierea.
El le spune de mai multe ori că va muri în locul nostru şi pentru noi. Le spusese odinioară, următoarele: „Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unul născut Fiul Său L-a trimis în lume pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
A doua vestire a patimilor Sale, a făcut-o Domnul Iisus îndată după minunea Schimbării Sale la Faţă, pe muntele Taborului. Acolo li s-a arătat în toată strălucirea Lui dumnezeiască, tocmai ca să-i întărească în clipele în care îl vor vedea ca „om al durerii”. Ucenicii nici de această dată n-au înţeles. Ei socoteau că Iisus va întemeia o împărăţie după chipul împărăţiilor lumeşti. Ei nu se puteau împăca cu gândul că un asemenea om, precum era Învăţătorul lor, va putea avea un asemenea sfârşit. Şi Mântuitorul s-a întristat pentru nepriceperea inimilor lor.
A treia vestire s-a petrecut chiar cu câteva zile înaintea intrării sale în Ierusalim, la praznicul Floriilor. Pregâtind cu atenţie clipa, El i-a luat cu sine pe Apostoli ca pentru a avea cu ei o convorbire de taină. Se vorbeşte mai întâi despre curăţenie, despre puritate, despre nevinovăţie şi le dă ca exemplu copiii: „Lăsaţi copiii să vină la Mine că a unora ca aceştia va fi împărăţia cerurilor”. Apoi, uitându-se în ochii lor, le spune: „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea!” Şi, văzându-i conectaţi la cuvântul Lui, le rememorează cele ce se vor petrece în Ierusalim în următoarele zile, zugrăvindu-le din nou drumul calvarului şi pregătindu-i pentru „timpul durerii”.
Apostolii nici acum nu înţeleg mare lucru. Ba, fiii lui Zevedeu au venit să-i ceară o favoare: Să-i aşeze pe unul de-a dreapta şi pe altul de-a stânga Sa, când va veni întru înpărăţia pe care o va întemeia. Mântuitorul a rămas uimit, şi, deşi ţinea mult la cel doi, s-a întristat şi le-a spus cu dojană; „Nu ştiţi ce cereţi!” Şi i-a mustrat pe toţi pentru lipsa lor de înţelegere, dându-le o lecţie de o mare profunzime. Luând exemple din lumea pământească, unde cei mari stăpânesc şi unde nu se ştie ce înseamnă egalitatea, El le spune: „Între voi să nu fie aşa, ci, cel ce voieşte să fie între voi mai mare, să fie slujitorul tuturor. Căci Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci El să slujească tuturor”. Mântuitorul a proclamat atunci, pentru toate veacurile, slujirea ca lege fundamentală a creştinismului. Deci, nu stăpânirea oamenilor, ci slujirea lor, este legea sacră a comuniunii cu Hristos.
Prin urmare, în pericopa evanghelică din această Duminică, Mântuitorul dă apostolilor şi nouă tuturor o nouă lecţie în înţelesul lui „a fi”, privitoare la modul cum trebuie să vedem şi să ne trăim viaţa. Potrivit învăţăturii Sale, criteriul de judecare sau de cântărire a valorii unui om este slujirea semenilor, trăirea pentru binele semenilor, punerea tuturor resurselor sufleteşti în slujba societăţii din care facem parte, dăruirea până la jertfire pentru binele tuturor, după pilda neîntrecută a Fiului lui Dumnezeu care şi-a dat viaţa pentru noi.
De aceea, un creştin adevărat, nu va fi adeptul lui „a avea”, ci va merge totdeauna pe calea lui „a fi”; a fi cu sufletul şi inima deschise spre semenii noştri, spre bucuriile şi durerile lor, a fi gata a le sta în ajutor cu vorba bună, cu sfatul, cu ajutorul concret când este nevoie.
Doamne ajută-ne să te urmăm cu slujirea noastră întru intrarea ta în Ierusalim, Amin!
Preot Ioan Ioanicescu
